Rezumat
Este bine cunoscut faptul că în diferite perioade de dezvoltare a umanității incidența afecțiunilor stomatologice a fost diferită și că în ultimul timp avem o creștere substanțială a acestora. Creșterea se datorează modului de viață a omului, mai ales bunăstării economice și confortului. Cu cât starea economică a societății este mai bună, cu atât este mai mare morbiditatea prin afecțiuni stomatologice. Această tendință se observă și la animale. În mare parte, animalele sălbatice sunt imune față de afecțiunile stomatologice. Aceste afecțiuni se întâlnesc la animalele domestice și preponderent la cele de companie.
Astfel, a fost prezentată o analogie completă a efectului patogen al condițiilor „umanizate” de dezvoltare a animalelor, oamenilor străvechi și celor contemporani asupra sistemului dento-alveolar.
Cuvinte cheie: afecțiuni stomatologice, domesticire, autodomesticire, rezistența la acid a smalțului.
Semnele fenomenului adus în discuție au fost observate de mult timp de către oameni. Este cunoscut de mult timp faptul că actuala prevalență în masă a afecțiunilor dentare nu este o trăsătură specifică speciei, ci o caracteristică dobândită de oameni. În orice caz, încă din 1772, medicul francez D. De La Salle a publicat o lucrare în care a adus date în urma săpăturilor într-un vechi cimitir cu mai multe niveluri. Cercetătorul a descris o diferență marcată în ceea ce privește starea dinților în funcție de adâncimea la care se găseau rămășițele. Cu cât a fost mai jos nivelul și, în consecință, cu cât erau mai vechi rămășițele, cu atât erau dinții mai sănătoși. Toate studiile ulterioare au confirmat acest fapt, că bolile dentare s-au dovedit într-adevăr conectate într-un mod paradoxal la cursul istoriei. Cu cât societatea era mai dezvoltată din punct de vedere economic, cu cât oamenii trăiau mai bine și erau mai longevivi, cu atât erau mai sănătoși, dar starea dinților devenea din ce în ce mai rea! Un fapt trist: astăzi, în regiunile prospere din punct de vedere economic, jumătate din dinții copiilor au anomalii de creștere, iar la peste jumătate dintre persoanele mature dinții devin mobili și se pierd din cauza parodontopatiei. Aproape toate coroanele dinților sunt afectate de carie. Europenizarea planetei a transformat această situație ridicolă într-una globală.
Fenomenul De La Salle (să-l numim așa), confirmat invariabil în mii de descoperiri arheologice, a pierdut demult orice valoare științifică intrinsecă, devenind în două sute de ani de la prima descoperire un fapt neinteresant, banal. Părea de la sine înțeles: cursul istoriei a schimbat invariabil natura alimentelor. Acestea au devenit din ce în ce mai nocive la nivel local, mai moi și mai ales dulci, fiind dăunătoare pentru dinți și gingii, iar făina și zahărul rafinate – „dușmani ai dinților”, un fapt bine cunoscut.
Totuși, aici este necesară o mică digresiune, dar importantă în ceea ce privește acest tipar „binecunoscut”. Pentru mulți oameni de știință din întreaga lume, acesta a fost întotdeauna foarte controversat, nedovedit și în ultimul timp pus sub semnul întrebării. „Medicina bazată pe dovezi” nu a putut confirma validitatea acestei poziții aproape universal recunoscute, iar datele referitoare la epidemiologia cariilor au făcut ca acestea să fie incerte. Astfel, contrar acestor idei locale „general recunoscute”, scăderea preconizată a prevalenței cariei la milioane de diabetici, obligați să urmeze chiar și cea mai severă dietă fără zahăr, nu a fost detectată. Dimpotrivă, s-a dovedit a fi imposibil de corelat cumva îmbunătățirea spontană neașteptată a statusului odontal pentru milioane de copii din Occident cu o scădere a consumului de dulciuri și cu igiena orală. Această îmbunătățire s-a obținut prin răspândirea fluorurilor, mecanismul lor de acțiune și beneficiile generale ale acestora, care provoacă îngrijorări mai mult decât grave. În consecință, „victoria” asupra cariilor, atribuită în SUA celor mai importante realizări ale științei secolului XX, se dovedește astfel a fi o ficțiune obișnuită. În ceea ce privește caria dentară, precum și parodontopatia și malocluzia, procesiunea lor triumfală pe întreaga planetă europenizată a rămas de fapt un mister, un însoțitor neînțeles și neplăcut al progresului științific și tehnologic.
Situația descrisă mai sus l-a determinat pe acad. A.I. Evdokimov – unul dintre fondatorii stomatologiei sovietice – să încerce să revină la analiza cauzelor afecțiunilor în masă ale sistemului oro-facial la o persoană modernă civilizată, fiind propusă autorului acestor rânduri ca subiect al unei teze de doctorat [1].
Literatura și materialele proprii ale studiului (mai mult de o mie de cranii) ne-au permis să clarificăm tiparul prezentat de De La Salle. Regularitatea istorică s-a dovedit a fi legată nu atât de trecerea timpului ca atare, ci de evoluția familiei, de statutul economic al unei anumite populații. Cu cât statutul economic era mai ridicat, cu atât starea dinților era mai gravă. În același timp, a fost întotdeauna diferență maximă între incidența cariei la triburile nomade și la contemporanii lor sedentari, aspect mai pronunțat în cazul copiilor. S-a atras atenția asupra faptului că toate acestea s-au întâmplat cu mii de ani (!) înainte de inventarea zahărului rafinat și a făinii. (Poziția general acceptată cu privire la rolul fatal al carbohidraților ușor digerabili a fost astfel revizuită.)
Această concluzie a reieșit și dintr-o descoperire ulterioară. Astfel, s-a constatat că cele trei grupuri de boli, fără îndoială diferite, care preocupă stomatologia modernă, sunt de fapt un singur complex de patologii, a căror prevalență variază de la o populație la alta aproape în paralel. Triada afecțiunilor dento-alveolare menționate mai sus (carii, parodontopatie, malocluzie) este strâns legată: nu au fost detectate populații predispuse la o patologie și imune la celelalte două (fig. 1). Prezența malocluziei în această triadă (adică, defecte de dezvoltare distincte) indică în mod direct cauza probabilă a paralelismului în prevalența patologiilor (adică, unele caracteristici specifice și deficiență în dezvoltarea aparatului dento-maxilar).
Astfel, materialele paleontologice au relevat faptul că „pachetul” de boli dentare în trecut a fost asociat cu nivelul de dezvoltare al populației. Condițiile naturale de viață „inumane” (și dezvoltarea ulterioară) s-au dovedit a fi condiția de protecție necesară care determină incidența scăzută a afecțiunilor dentare din epocile trecute. În ce măsură această prevedere se aplică omului modern și regnului animal a fost clarificat într-o serie de studii ulterioare.
Studiind statusul odontal la omul contemporan (anii 60 ai secolului XX) în rândul copiilor recent nomazi (rromi) și ai orășenilor europeni, autorii studiului au constatat o diferență marcată în afectarea prin carie a dinților: rromii, la fel ca nomazii antici de aceeași vârstă, erau aproape imuni la cariile dentare. Un rezultat similar a fost obținut în studiul statusului dentar a patru sute de recruți în armată. Acest grup principal a fost împărțit în subgrupuri în funcție de nivelul experienței carioase. După cum s-a dovedit, nivelul de prevalență a corespuns statutului economic. Am atribuit condiții nefavorabile din punct de vedere economic pentru: familie numeroasă, reședință în mediu rural, copii care erau nevoiți să muncească și viață semi-nomadă a părinților. După cum s-a dovedit, aceste caracteristici familiale ale subiecților selectați au determinat în același timp o statură relativ joasă și o rezistență semnificativ mai mare la carii. Datele paleopatologiei au fost astfel susținute de studii contemporane.
Efectul nociv al conviețuirii cu omul modern asupra stării aparatului masticator la animale poate fi atestat de medicii veterinari, care au observat de multă vreme starea precară a dinților la animalele domestice și îndeosebi la animalele de companie. Mai mult decât atât, în cadrul cercetărilor a fost realizat un studiu al multor sute de obiecte din colecțiile muzeului care a arătat că până și sinantropizarea (fenomen întâlnit la animale care trăiesc aproape de oameni, de exemplu, în clădiri auxiliare) duce la o creștere semnificativă a parodontitei „spontane”, practic absentă la reprezentanții non-sinantropici necondiționat sălbatici (fig. 2). Astfel, a fost dezvăluită o analogie completă a efectului patogen asupra sistemului dento-alveolar al condițiilor „umanizate” de dezvoltare a animalelor, oamenilor străvechi și a celor contemporani.
Deja la jumătatea secolului trecut, datorită lucrărilor menționate anterior, a devenit evident că tradiționala căutare a anumitor factori nefavorabili care provoacă o situație patogenă locală gravă este, în principiu, nepromițătoare. Nu condițiile dăunătoare de mediu, ci dimpotrivă – bunăstarea, alimentele moi determină prevalența crescută a bolilor dentare. În consecință, nu unele condiții optime, fin echilibrate, ci dimpotrivă – duritatea condițiilor de dezvoltare condiționează într-un fel favorabil starea dinților în populații. O „slăbiciune a dinților” complexă este o consecință clară a modificărilor dezvoltării individuale (ontogeneza).
Drept urmare, problema prevalenței în masă a patologiei dentare a apărut ca o manifestare particulară a unor aspecte generale de modificare în dezvoltarea fizică a omului. Această poziție a impus ca în căutarea ulterioară a cauzelor pandemiei dentare să se abandoneze orientarea spre o cauză igienică locală, general acceptată în favoarea uneia biologice sistemice [2]. O astfel de strategie s-a dovedit fructuoasă și, într-un timp relativ scurt, a fost descoperit un fenomen necunoscut anterior: biomecanismul protecției active a integumentului dintelui, influențat de starea generală a organismului. Vorbim despre mișcarea centrifugă (de curgere) a lichidului interstițial al dintelui care protejează mediul intern al microporilor integumentului său de pătrunderea agenților chimici și microbieni ai cavității orale. Acest fenomen biologic anterior necunoscut pare a fi universal și funcționează perfect la toate mamiferele. Testul clinic propus pe baza sa (testul de rezistență a smalțului – TRS) relevă nivelul activității sale, permițând predicția apariției cariilor. A fost utilizat cu acest scop timp de câteva decenii în diferite proiecte de cercetare și prevenire a cariilor. În același timp, continuă să rămână în umbră existența și conținutul descoperirii, precum și implicațiile sale clare pentru specialitatea noastră.
Ceva similar a avut loc și într-un alt domeniu de cercetare – în biologia fundamentală. În 1970 au fost publicate materialele acad. D.K Belyaev, care a făcut o descoperire de nivel darwinist, fenomenul de selecție destabilizatoare. Acest eveniment, în ciuda însemnătății sale (ori poate datorită ei?), la fel ca și cel descris anterior, a trecut complet neobservat, deși latura sa practică continuă să existe. Metodologia lui Belyaev continuă și ea să existe, dar ca întotdeauna, este mai mult „dincolo de deal”. În 2017, la Universitatea din Chicago, pe baza lucrărilor academicianului, a fost publicată și este deja reeditată cartea succesorilor săi L. Trut și L. Dugatkin [3].
Însă aici ne interesează nu atât sincronismul și drama bine cunoscută a sorții celor două descoperiri – mai mică, cea dentară și cea mai mare, aceea biologică generală – ci asemănarea lor profund semnificativă.
În primul rând – despre destabilizarea selecției. În cursul evoluției, prin implementarea și interacțiunea diferitelor tipuri de selecție, apar situații când parametrii genotipici ai unui animal se dovedesc a fi inadecvați la schimbarea bruscă a condițiilor de mediu. Cei mai specializați, care au urmat cu strictețe programul genetic de dezvoltare, se găsesc într-o poziție semnificativ mai puțin favorabilă. Avantajul este obținut de antipozii lor, în care punerea în aplicare a fenotipurilor este mai puțin stabilă și permite o libertate de modificare mult mai mare (rata de reacție), permițându-le să se adapteze la noile condiții. Selecția inexorabilă tocmai pe ei îi și păstrează.
Conservarea speciei necesită destabilizare: variabilitate individuală mai mare și plasticitatea ontogenezei în toate etapele sale. În condiții naturale, o astfel de pauză treptată nu numai că salvează fondul genetic al populației, ci deschide și noi căi pentru o evoluție progresivă.
În forma cea mai pronunțată, concentrată, selecția destabilizatoare (sau centrifugă) se manifestă în condițiile domesticirii animalelor. Acest fenomen necunoscut anterior a fost dezvăluit într-un experiment grandios asupra domesticirii vulpilor.
Trebuie menționat că domesticirea animalelor în sine, fiind un fenomen bine cunoscut, nu a primit explicații aprofundate. Acesta l-a surprins pe Charles Darwin prin faptul că a fost însoțit de o mulțime de semne omologe legate, inclusiv de cele care, evident, nu aveau nicio valoare adaptativă, dar comune pentru diverse tipuri de animale domestice. Vorbim despre modificări ale planului morfogenetic referitoare la zeci de parametri: de la aspectul animalului la indicatori chimici. Pe lângă complezența dobândită în conformitate cu selecția, s-a schimbat structura părului la animale, a scăzut volumul craniului și creierului, a maxilarelor și dinților, s-a schimbat poziția obișnuită a cozii și urechilor ce caracteriza aspectul animalelor. S-a extins funcția reproductivă, a crescut speranța la viață și tendința de supraalimentare. Acestea diferă datorită conținutul modificat de hormoni de stres din sânge, modificări de micromorfologie osoasă și juvenilizarea multor semne (neotenie).
Interesant este că în studiul lui D.K. Belyaev selecția bazată pe un singur semn comportamental de non-agresivitate a implicat apariția unui set întreg de manifestări specifice care au fost numite ulterior elemente ale sindromului de domesticire. Astăzi acest concept poate fi considerat universal recunoscut și, cel mai important, legat de toate animalele domesticite și autodomesticite, inclusiv, după cum mulți cred, omul însuși.
Soarta biologică comună a speciilor domesticite este determinată în primul rând de natura generală a schimbării habitatului – securitatea și siguranța alimentară, ceea ce duce la scăderea activității fizice. Oamenii, împreună cu animalele domesticite de ei, au devenit mai gracili, dimensiunile craniului și ale maxilarelor au scăzut, s-a schimbat creșterea părului. Acestea au devenit semnificativ mai longevive, cu o perioadă de reproducere extinsă, o tendință de supraalimentare și hipersexualitate, precum și spre jocuri care imită situații de luptă competitivă și dominare.
Lista caracteristicilor comune cunoscute ale domesticirii ar trebui să includă starea precară a dinților (triada menționată mai sus), care se manifestă mai ales la om în ultimul secol, datorită tendinței seculare – blițului juvenilizării (accelerarea pubertății).
În ceea ce privește profunzimea mecanismelor care stau la baza fenomenului biologic general analizat, cea mai probabilă interpretare identifică un defect în dezvoltarea embrionară a crestei tubului neural care dă naștere oaselor craniului și în mișcarea celulelor stem care asigură dezvoltarea glandelor suprarenale, a integumentului extern și al dinților. Mai mult, se evidențiază o legătură între dezvoltarea acestei creste cu tulburări psihice specifice (autism și schizofrenie) cu fenotipuri de „nedomesticire” și „supradomesticire”. Acum pentru noi este interesant faptul includerii în sindromul studiat a „problemei dentare” care apare la această categorie de mamifere. Faptele corespunzătoare, așa cum am menționat, sunt cunoscute omenirii încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, judecând după literatura disponibilă, nu a fost încă identificată și recunoscută relația de cauzalitate între aceste fenomene diferit de semnificative, dar la fel de importante, și aceste rânduri reprezintă posibil prima încercare de acest fel.
Astfel, astăzi avem fapte care caracterizează în mod unic situația cu autodomesticirea noastră. Realitatea acestui fenomen nu poate ridica îndoieli, precum și trista lipsă de interes din partea publicului medical și non-medical, care sunt interesate în principal de problemele tehnologice și inginerești ale vieții. Desigur, variabilitatea morfogenetică și de modificare a speciei noastre poate fi ignorată deocamdată, dar nu anulată. Ceea ce numim autodomesticire este un fel de fundal biologic universal (sau mai bine zis, un câmp gravitațional) care afectează fiecare pas pe care îl facem pe calea nesigură spre viitorul nostru biologic. Fără cel puțin o înțelegere generală a ceea ce ne face natura, oricare dintre deciziile noastre se poate dovedi a fi fatală sau, în cel mai bun caz, pur și simplu inadecvată. Până în prezent, noi înregistrăm doar undeva în adâncul conștiinței faptul actualei noastre instabilități și transformări biologice, dar nu suntem prea interesați de ele. Acceptăm lumea și locul nostru în ea așa cum am găsit-o, nu sărbătorim ziua de naștere a speciei, nu o onorăm nici pe ea, nici pe strămoșii noștri preistorici și cel mai important, neînțelegând dacă suntem adulți sau bebeluși. Am numit ceea ce s-a întâmplat și, în mod evident, continuă să se întâmple – „socializare”, presupunând implicit că aceasta este legată de „cunoașterea binelui și a răului”. Dar, în același timp, nu luăm cumva în considerare faptul că acest fenomen ar trebui să se bazeze pe anumite procese biologice imperceptibile, dar atotputernice, pe cele care ne-au schimbat (și continuă să schimbe) esența noastră biologică și că până acum îl atribuim procesului de formare a speciei Homo sapiens.
Această concluzie generală este foarte semnificativă din punctul de vedere a abordării înțelegerii rolului domesticirii în soarta biologică a trecutului și viitorului omului modern. Dar pentru a-i rezolva problemele dentare particulare – este doar o confirmare și concretizare a ideilor formate în anii șaizeci ai secolului XX: rădăcina celor trei probleme dentare trebuie căutată în mecanismele biologice ale declinului rezistenței care ne-a venit din adâncurile filogenezei.
Contemporanii noștri „europenizați” și strămoșii lor sunt sănătoși în diferite moduri. Unii – din cauza securității (în special medicale), alții – dimpotrivă – din cauza insecurității care a determinat rezistența naturală. Pandemia dentară caracteristică celor dintâi este un marker al instabilității lor biologice, care este caracteristică într-un fel sau altul tuturor animalelor domesticite. Prin urmare, pentru noi, „profesioniștii dinților” moderni, prin definiție, este complet „nu pentru dinții noștri”, indiferent de vârfurile tehnologice pe care le-am atins. Poate fi rezolvată, dar numai prin eforturile comune ale antropologilor și medicilor care au realizat importanța fundamentală a formării biologice continue a omului.
Desigur, efectul mecanic asupra elementelor patologiei (cavitatea carioasă, punga parodontală, distopia dentară), cu care medicii stomatologi au fost întotdeauna ocupați, este etern și inevitabil, dar va fi completat în mod semnificativ de abordări biomedicale. Astăzi este prematur să vorbim despre tehnici specifice de organizare, diagnosticare, măsuri terapeutice și preventive care vor fi aplicate de colegii noștri din generațiile următoare. În același timp, orientarea generală preventivă, personalizată a acestor abordări, contururile lor, sunt destul de evidente. Va fi necesară identificarea, diagnosticarea unei afecțiuni speciale a organismului, care până acum nu are nici măcar un nume, desemnat condiționat de conceptul de pre-boală („precarie”). Astăzi cunoaștem că aceste afecțiuni apar spontan, în principal la indivizii cu o predispoziție corespunzătoare, adică ar trebui să presupunem că au o manifestare pronunțată a sindromului de domesticire. Știm că aceste stări, chiar în prima aproximare, pot fi determinate clinic prin scăderea rezistenței la acid a smalțului dinților detectate de proba TRS. Știm, de asemenea, că această manifestare clinică reflectă caracteristicile reale ale fluxului de lichid interstițial al dintelui și, evident, al întregului organism. Știm că această afecțiune este, în principiu, corectabilă din punct de vedere medical, în special prin mijloace care cresc rezistența nespecifică a organismului (neuro-mediatori, eleutherococcus, acid ascorbic etc.). Desigur, am înțeles de mult timp mecanismele locale de distrugere microbiană a țesuturilor dure ale dintelui și ligamentul dento-alveolar – focarele manifestărilor clinice a acestor afecțiuni. Restul ne este necunoscut și va rămâne așa deocamdată și anume din moment ce mulți specialiști sunt convinși de natura local-igienică a patologiei corespunzătoare. Faptele și argumentele de mai sus ar trebui să accelereze într-o oarecare măsură procesul de convingere a stimaților noștri colegi și reorientarea corespunzătoare a specialității. Primul pas în această direcție va fi o conștientizare publică profundă a unei circumstanțe evidente, deși nu foarte plăcute.
Noi, oamenii, suntem o specie biologică domesticită, cu toate consecințele inerente acestui fenomen, nu îl putem desființa fundamental (cel puțin până în epoca reconstrucției genomului). În același timp, pentru a evita problemele periculoase și pur și simplu nedorite, cum ar fi manifestările dentare, noi, împreună, evident că suntem capabili de a realiza acest lucru.
Dar, la început întotdeauna a fost Cuvântul, sperăm că aceste rânduri vor servi într-o oarecare măsură pentru a-l formula.
Bibliografie
- Окушко В.Р. Антропологические аспекты проблемы кариеса зубов и пародонтоза: Автореферат дисс.. д-ра мед. наук Кишинев, 1971. – 19с. (Okushko V.R. Aspecte antropologice ale cariei dentare și parodontozei [parodontopatiei]: Autoreferat la teza de doctorat în științe medicale, Chișinău, 1971.- 19 p.) (Okushko V.R. Anthropological aspects of dental caries and parodontosis [periodontitis]: Self-referenced of PhD thesis, Chișinău, 1971.- 19p.)
- Okushko V, Zagnat V. Aspecte de fiziologie a dintelui. Tipografia T-Par, Chișinău, 2018.- 122 p. (Okushko V, Zagnat V. Aspects of tooth physiology. Tipografia T-Par. Chișinău, 2018.- 124 p.
- Dugatkin L, Trut l. How to tame a fox. University of Chicago Press, 2017.
